Îmi e dor

Îmi e dor de tot. Îmi e dor de mine cea de alta data, cea care râdea, spunea povesti, zambea si visa. Ma simt pustie, goală pe interior, sunt rece, indiferenta, trista si am privirea goală. M-am pierdut.

Îmi e dor sa iubesc si sa ma simt iubita. Sunt prea rece, nu mai simt nimic, parca am inima de ghiață. Nici nu mai stiu ce este iubirea. Tot ce simt e dorul ce scurge din mine orice dorința de viata.
Îmi e dor sa mai cred ca exista prietenie adevarata. Am fost trădată, uitată si mintita de prea multe ori ca sa mai pot avea incredere in cineva. Prefer să stau singură in colțul meu asa nimeni nu ma poate răni.
Îmi e dor sa mai fiu copil, sa nu am nici o grija si sa cred ca tot ce zboară poate fi mâncat. Nu mai stiu sa visez mi-a fost furat acest dar.

Îmi e dor sa spun ca exista si oameni cu suflet bun. Toți sunt răi isi urmăresc doar interesul necontand pe cine calcă in picioare pentru as atinge țelul.

Ce vreau

Oare ce vreau, nici eu nu mai ştiu. M-am pierdut, m-am pierdut pe mine însumi şi sunt disperată. Nu mai ştiu ce vreau, nu mai ştiu ce sa fac, abia mai pot respira. Mă simt închisă în propriul corp, sufletul meu e încătuşa nu are loc sa se exprime.
Şi dacă ar avea? Ce ar trebui sa exprime. Ce e viaţa de fapt?  Eu o simt ca pe o lupta, o lupta cu mine pentru a obţine cea mai buna varianta a mea. Dar eu nu sunt în stare nici sa îmi controlez sentimentele, nu pot sa îmi reprim anumite stări. Sunt imperfectă într-o lume a perfecţiunii.
În ce lucruri mă identific? Nici nu ştiu, poate mă identific în aerul pe care îl respir mereu. Aer poluat, murdar din cauza oamenilor, prăfos dar totuşi indispensabil existenţei umane. Nu, eu nu sunt ca aerul, am fost "murdărită" de societate, am fost poluată cu toate informaţiile şi modurile de a gândi pe care trebuia sa le învăţăm încă din şcoala primară, dar am scăpat de sub gândirea robotică şi automatizată impusă de societate. Eu nu  sunt ca aerul, eu pot dispar si nimeni nu va fi afectat de dispariţia mea. Poate sunt ca apa, uneori curge lin alteori e învolburată dar mereu trece peste obstacole şi îşi continua drumul. Nu, nici aşa nu sunt, uneori sunt calmă alteori sunt nervoasă si acidă iar atunci când dau de obstacole mă opresc si îmi ia mult sa le depăşesc. Poate sunt ca focul. El arde mognit, distruge tot în calea lui si lasă urme pe tot ce atinge dar totuşi are o utilitate foarte mare pentru noi toţi. Nici asta nu mi-se potriveste, eu ard şi într-o zi o sa mă consum, greşesc si uneori las "urme" dureroase pe cei din jur dar nu mă las folosită de toţi cei ce vor să profite şi să plece după. Poate sunt ca pământul, susţinator de viaţa dar totuşi niciodată observat sau apreciat la adevărata lui valoare. Nici pământ nu sunt căci deşi sunt neobservată totuşi nu susţin viaţa nimănui uneori nici măcar pe a mea.
Eu sunt o combinaţie de elemente apa atunci când sunt fie linistita fie nervoasă, aer pentru ca am fost poluată de societate, foc pentru ca ranesc si pămînt pentru ca sunt neobservată. 
Dar voi cum sunteţi, ce sunteţi ?

Coşmarul tinereţii mele

Această postare este o colaborare cu o scriitoare de pe wattpad https://www.wattpad.com/61599526-jurnalul-unei-avortone-co%C5%9Fmarul. În ceea ce priveşte acesta colaborare eu o să preiau şi o să editez de la ea un capitol pentru a povesti ceva similar din viaţa mea. Doresc prin acest mod sa transmit şi sincere mulţumiri scriitoarei care a avut buna voinţă de a accepta acestă colaborare şi va rog sa citiţi cartea ei cu siguranţă nu ve-ţi regreta.

Am ani de zile de când mă bântuie un coşmar. Acum mulţi ani mi-am pierdut cea mai bună prietenă, a fost o sinucigase. Minţea mereu cu zâmbetul pe buze, ştiam ca minte dar mă fascinau mereu minciunile ei, erau ca o poveste pe care ea şi-o construia pentru a supravieţui, era lumea ei şi nimeni nu ar fi putut să o stice. În lumea ei ea avea totul era fericită, era matură,  independentă şi încrezătoare în forţele proprii,. era de neînvins. Dar în realitate ? În realitate era doar un copil, mică, imatură, singură lipsită de speranţă tristă şi nefericită, un copil badjocorit care nu mă avea decât pe mine, un copil puţin mai mare decât ea, care nu o înţelegea şi care deşi vedea ca trăieşte o piesă de teatru a lăsat mereu piesa să se deruleze până ce a căzut cortina. 

În dimineaţa asta m-am trezit brusc încercând să-mi restabilesc respiraţia. Stau ațintită cu privirea spre pata difuză de lumină decupată-n întunericul nopţii. Sunt speriată iar transpirația curge șiroaie pe trupul meu lipsit de energie, capul îmi bubuie și urechile-mi țiuie . Întind mâna și deschid sertarul noptierei. Caut disperată pachetul de ţigări trag în disperare fum după fum iar visul dispare, așa  cum o făcea mereu. Lucrurile se complică deşi timpul se scurge pe lângă mine, de săptămâni bune noapte de noapte acelaşi vis mă bântuie fără ezitare, am lăsat un om sa moară . Cu toate că nu mi-l pot aminti pe deplin, partea pe care mi-o amintesc este mereu aceeaşi. Eu stând ca o proastă și privind cum prietena mea se distruge singură pana ce aflu că este moartă .

Mă ridic din pat şi deschid leptopul aşezându-mă la birou. Liniştea nopţii mă înspăimântată aşa că pornesc muzica, nu mă mai simt singură bântuită de fantoma trecutului.

Deschid netu vreau să vorbesc cu ea , ea e singura care mă înţelege. Intru pe chat , nu e online, l-as un mesaj şi tristeţea mă inundă ,ochii mi-se înpăinjenesc din cauza lacrimilor ce îmi brazdează faţa .Ea nu mai e printre noi nu o să mai răspundă niciodată. Nu pot să mă obijnuiesc cu gându-l ca nu mai e. 

Concluzia acestei colaborări e una macabră. După scurta discuţie avută cu Mihaela ( fata cu care am făcut colaborarea) am ajuns la concluzia că tot mai mulţi tineri au prieteni care se sinucid, care se mutilează şi care nu sunt fericiţi iar asta ne influenteză şi pe noi ajungând să ne autodistrugem şi chiar să ne dorim moartea. Această societate favorizează sinuciderea prin nepăsarea faţă de tânăra generaţie.

Pentru tine

Buna ! Iti scriu din nou , un mesaj care nu o sa ajunga la tine niciodata. Iti scriu cu lacrimi pe chip si cu inima sfaramata. De ce iti scriu ? De proasta ce sunt sau poate pentru ca nu am curajul sa iti spun tot cea ce ma doare si simt ca ma omoara in fiecare zi. Stiu ce esti fericit cu acea, nici nu stiu cum sa ii zic pentru ca fiecare cuvant ar fi o ofensa prea mica asa ca o voi numi simplu, tarantula nesuferita si nu vreau sa iti stric fericirea, o meriti. Tot ce vreau este sa iti amintesti ca exist si eu, sora ta pe care o lasi in urma cu fiecare pas. Ce vrei sa inteleg din asta ca m-ai lasat pe mine care am fost tot timpul langa tine ti-am sters lacrimile si te-am primit mereu in bratele mele cu drag si cu grija pentru ea care in decurs de 3 luni a reusit sa te aduca o data in pragul disperarii. La cine ai venit cand ea ti-a frant inima si toti ceilalti au fugit, la mine, eu am stat nopti intregi cu tine si am plans in acelasi timp. Acum te-ai intors la ea iar pe mine m-ai dat dracu. De ai sti macar cat de tare ma doare, cat de singura ma simt. Tot cea ce imi trece acum prin minte este doar faptul ca ar fi mai simplu daca as muri, oricum nu mai insemn nimic pentru nimeni. Disparitia mea ar trece neobservata, dar nu pot face asta pana ce nu reusesc sa ma desprind complet de tine. Nu pot sa o fac pentru ca de cate ori sunt la un pas de a imi lua definitiv ramas bun ma gandesc ca poate candva vei avea iar nevoie de mine. Ma amagesc sigura si imi prelungesc tortura pentru ca stiu ca tu nu vei mai avea nevoie. De azi nu o sa te mai caut, o sa dureze ceva pana o sa reusesc sa ma detasez de tot iar atunci o sa pot spune LA REVEDERE.